Învățarea este esențială în viață. Școlile sunt locul cel mai important unde se desfășoare învățarea, oferind o gamă largă de sprijin individual într-o manieră organizată. O bună educație pune la dispoziția tuturor copiilor, cu sau fără dizabilități intelectuale, puterea de a gândi și de a face alegeri.
Motto: „Şcolile inclusive trebuie sã recunoascã si sã rãspundã diferitelor nevoi ale elevilor, sã permitã stiluri si ritmuri diferite de învãtare, precum si sã asigure o educatie de calitate prin intermediul unor programe adecvate de învãtare, unor aranjamente organizationale, tehnici de predare, folosirea resurselor si parteneriat cu comunitãtile.” UNESCO- Declaratia de la Salamanca
Dupã cum se recunoaste în conventia onu asupra drepturilor persoanelor cu dizabilitãti, precum si în conventia onu asupra drepturilor copilului, educatia oferã fiecãrui copil sau tânãr oportunitãti pentru a-si spori potentialul de dezvoltare intelectualã si socialã. De asemenea, scolile sunt medii sociale, ce oferã copiilor si tinerilor ocazia sã se întâlneascã si sã învete diverse lucruri unii de la altii. ªi, bineînteles, sã se distreze. Educatia inclusivã este, asadar, esentialã pentru copiii si tinerii cu dizabilitãti intelectuale. Este, de asemenea, esentialã pentru crearea unei societãti incluzive.
Învatând împreunã, copiii învatã sã trãiascã împreunã! … Incluziunea fãrã resurse, fãrã suport, fãrã implicare, fãrã restructurare, fãrã pregatire continuã nu va merge. In consecintã, accentul si prioritatea care se pun tot mai clar în abordarea conceptualã si practicã a educatiei speciale – prin paradigma scolii incluzive – evidentiazã cert cã aceasta trebuie sa fie tot mai mult si o responsabilitate a scolilor obisnuite, lucru realizabil atunci când structurile sistemului sunt adecvate, când de la afirmatia „scoala pentru toti” vom putea trece la practica „scoala pentru fiecare”.
Susțin cu tãrie cã un copil cu ces se poate dezvolta mult mai bine într-o colectivitate de copii normali deoarece în viatã va trebui sã trãiascã cu acestia si alãturi de acestia. Cum se va încadra un astfel de copil într-o societate care nu-l va accepta, pentru cã a trãit izolat? Cum se va privi chiar el, într-o societate pe care nu o cunoaste, între oameni pe care nu-i întelege ? As putea da nenumarate exemple de copii cu ces, pe care îi cunosc si care au frecventat scoala de masã si acum s-au adaptat foarte bine în societate.
În declaratia de la Salamanca (1994) se stipuleazã: ”principiul fundamental al scolii incluzive este cã toti copiii trebuie sã învete împreunã, oricând acest lucru este posibil, indiferent de dificultãtile pe care acestia le pot avea sau de diferentele care pot exista între ei.”
Şcolile incluzive trebuie, pe de altã parte, sã înteleagã foarte clar cã incluziunea nu înseamnã doar acceptarea, tolerarea copiilor cu ces într-o clasã din învãtãmântul de masã. Înseamnã adaptare la cerintele copiilor cu ces, cuprinderea acestora în programele lor, alãturi de copii normali, dar si de a le asigura în acelasi timp servicii de specialitate, programe de sprijin individualizate. Înseamnã asumarea responsabilã a unor schimbãri radicale în organizarea si dezvoltarea activitãtilor instructiv – educative derulate în scoalã.
Educatia incluzivã se defineste prin urmãtoarele particularitãti:
- sustine si confirmã cã toti copiii pot învãta si au nevoie de o formã de sprijin pentru învãtare;
- urmãreste sã identifice si sã minimizeze barierele învãtãrii;
- este mai cuprinzãtoare decât educatia formalã obisnuitã, cuprinzând: educatia pentru familie, pentru comunitate, alte oportunitãti de educatie în afara scolii;
- presupune schimbare de atitudini, comportamente, curriculum, care sã satisfacã diversitatea copiilor, inclusiv a celor cu ces;
- este un proces dinamic, care se dezvoltã continuu în functie de culturã si context ;
- este parte a strategiei de dezvoltare a unei societãti incluzive.
Pe lângã faptul cã integrând copii cu nevoi speciale de educatie în scoala de masã le respectãm un drept fundamental, acest lucru aduce beneficii pentru toti cei implicati. Din întreaga mea experientã didacticã am înteles cã pãrintii acelor copii îsi vãd realizatã cumva dorinta fireascã de a avea un copil acceptat de cei de-o vârstã cu el, de a avea prieteni, preocupãri comune cu acestia, de a duce o viatã normalã. Copiii implicati, indiferent cã sunt copii cu dizabilitãti sau nu, capãtã mai multã întelegere fatã de ceilalti, dar si fatã de ei, devin mai responsabili, mai empatici si astfel devin practic mai pregãtiti pentru integrarea socialã activã într-o lume caracterizatã de multã diversitate. Aflã de timpuriu cã diferenta existã, dar cã ea nu dãuneazã nimãnui, iar copiii normali pot aprecia mult mai bine potentialul real al copiilor cu ces.
Important este ca în activitatea didacticã sã utilizãm fise de muncã independentã cât mai atractive, eventual sã îmbunãtãtim noi unele fise existente, sã schimbãm imaginile, sã adaptãm cerintele fisei la posibilitãtile intelectuale reale ale fiecãrui copil, sã elaborãm planuri de interventie personalizatã. De asemenea, foarte util este sã creãm afise sau exponate care sã demonstreze efortul elevilor de a învãta, nu doar stãpânirea unor cunostinte sau abilitãti. Aceste expozitii au rolul de a-l face pefiecare elev sã se simtã apreciat, indiferent de nivelul cunostintelor sau de talent. Prin crearea unor expozitii care sã punã accentul pe efort si nu pe perfectiune, copiii înteleg mai bine cã procesul de învãtare este legat de crestere si cã nu este o problemã de atingere a perfectiunii. Expozitiile oferã elevilor posibilitatea de a învãta unii de la altii si îi ajutã cum sã aprecieze munca altora, manifestând sentimentele de empatie, respect si întãrind în acelasi timp sentimentul de apartenentã la comunitatea clasei. Trebuie sã ne asigurãm cã existã mãcar un exponat care sã reflecte efortul fiecãrui elev din clasã. Aceste exponate ajutã la dezvoltarea sentimentului de apartenentã al fiecãrui copil si au un efect puternic în crearea unei comunitãti închegate. De asemenea, sã nu uitãm sã ne asigurãm cã lucrãrile copiilor sunt schimbate suficient de des pentru a fi relevante pentru temele si subiectele realizate.
Ce mai putem face în acest sens? Sã organizãm ateliere de învãtare, sã folosim cât mai des posibil învãtarea activã si prin cooperare. Orice cadru didactic care îsi centreazã activitatea pe copil trebuie sã ia în considerare cã fiecare copil este important pentru societate, are nevoi sociale, dar în acelasi timp fiecare copil are tendinte si particularitati speciale, întrucât fiecare copil este unic si are drepturi egale.
„Incluziunea” se referã la faptul cã oricine, indiferent de deficienta sa sau de dificultãtile pe care le întâmpinã în învãtare, trebuie tratat ca un membru al societãtii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale, educationale, medicale si celelalte servicii puse la dispozitia tuturor membrilor societãtii”. Astfel, incluziunea si educatia incluzivã pun accentul pe necesitatea ca sistemul educational si scolile/grãdinitele sã se schimbe si sã se adapteze continuu pentru a rãspunde diversitãtii copiilor si nevoilor ce decurg din acestea.
De multi ani, pãrintii cer acceptarea neconditionatã a copiilor cu dizabilitãti intelectuale în scoli obisnuite si participarea acestora la viata socialã a scolii. Cu toate acestea, în multe state europene copiii cu dizabilitãti intelectuale sunt încã încadrati în scoli speciale care nu favorizeazã interactiunea cu copiii fãrã dizabilitãti. Copiii cu dizabilitãti au nevoie de sprijin pentru a se integra cu succes în scolile din vecinãtatea domiciului si în clase obisnuite. Acest obiectiv presupune si un angajament de a percepe copiii mai degrabã prin ceea ce pot face decât prin ceea ce nu pot face. Școlile trebuie sã înteleagã si sã accepte faptul cã nu toti copiii trebuie sã aibã neapãrat aceleasi obiective educative pentru a putea studia împreunã în clase obisnuite.
Bibliografie:
Mara, D., Strategii didactice în educatia incluzivã, Editura Didacticã si Pedagogicã, Bucuresti, 2004.
Ungureanu, D., Educatia integratã si scoala incluzivã, Editura de Vest, Timisoara, 2000.